Povestea femeii care s-a prăbușit și a renăscut din propria cenușă. Cele 3 lucruri care ne controlează viața

Mihaela Sofronie a fost diagnosticată cu cancer de sân. A urmat parcursul normal: chimioterapie, mastectomie, vindecare. Povestea ei începe, de fapt, după încheierea tratamentului. Viața de după cancerul mamar i-a fost mult mai grea decât cea din timpul cancerului. În doar o săptămână a pierdut tot: o sarcină, un job și soțul, care a ales să intre într-o nouă relație. Iar la astea se adăuga mutilarea fizică, din cauza căreia nu se simțea îndeajuns de întreagă, îndeajuns de… „totală’.

Povestea cancerului de sân în viața mea începe aproape identic cu a celor mai multe femei. Un nodul. Un nodul investigat medical imediat după depistare, un nodul care părea a fi benign sau poate chiar era. După aproape patru luni n-a mai fost. Patologia s-a manifestat prin sângerare prin mamelon. Intervenția chirurgicală era iminentă, deși „natura’ ei nu era neapărat malignă.

A urmat intervenția chirurgicală de extirpare a țesutului afectat. Apoi biopsia a confirmat caracterul malign. Au urmat serii de chimioterapie, apoi mastectomia urmată de alte două serii de chimio. Și asta a fost tot, în linii extrem de largi.

 

Traseul acesta este unul parcurs de majoritatea femeilor diagnosticate, cu mici diferențe de detaliu. Aproape că ajungi să spui: nimic special. În contextul incidenței bolii în creștere masivă de la an la an și în contextul ratei mortalității încă ridicate, oamenii încep să se obișnuiască parcă cu povestea marelui „C mamar’.

Dar, nu despre asta vreau să vorbesc… Povestea vieții mele începe efectiv după încetarea intervențiilor medicale propriuzise, după cancerul de sân și după mastectomie. Viața după cancerul de sân nu este despre „aș putea muri mâine’, ca în cazul oricărei alte patologii grave. Viața de după cancerul de sân este despre… „cum trăiesc eu restul vieții așa?’ și despre „cine sunt eu acum?’

Vindecarea a venit la pachet cu depresia

Noiembrie 2006 – 31 de ani. După ultima serie de chimioterapie am plecat pentru o lună și jumătate în America. Era prima dată când zburam și prima dată când ajungeam acolo. Ce poți să-ți dorești mai mult? Să știi că ai terminat cu boala și pășești într-o mare vacanță așteptată încă din copilărie. Nu?