În timp ce Cătălina plătea la casă, Sergiu stătea deoparte, de parcă nu avea nicio legătură cu asta.

Cătălina s-a ridicat încet de pe bancă, a tras adânc aer în piept, ca și cum nu doar își aduna puterile să ducă mai departe pungile, ci se pregătea să ia o decizie în interiorul ei. Fără să privească spre intrare, i le-a întins hotărât doamnei Maria. Femeia în vârstă s-a speriat pentru o clipă, chiar a făcut un pas înapoi, ca și cum gestul neașteptat ar fi luat-o prin surprindere, și a întrebat încet dacă s-a întâmplat ceva. Dar Cătălina doar a clătinat din cap, a zâmbit slab și a spus că nu s-a întâmplat nimic, doar că astăzi, dintr-un motiv sau altul, nu mai vrea să ducă acele cumpărături acasă.

Doamna Maria a privit-o atent, oprindu-și privirea asupra ochilor înroșiți și a buzelor strânse, și fără să mai pună întrebări, a luat pungile. În acea privire nu era curiozitate și nici milă, ci o înțelegere liniștită, matură. Parcă știa că uneori oamenii nu oferă doar mâncare, ci o parte din durerea lor. A invitat-o la un ceai, dar Cătălina a refuzat, invocând oboseala, și a urcat încet spre apartament.

Apartamentul a întâmpinat-o cu o liniște care în acea seară părea deosebit de apăsătoare. Sergiu era deja acasă — se auzea televizorul din cameră. Cătălina s-a oprit o clipă în hol, a ascultat, și în piept i s-a ridicat din nou acel sentiment — un amestec de supărare și o dezamăgire rece. A intrat, și-a scos încălțămintea și a spus calm că a dat toate cumpărăturile doamnei Maria.

Sergiu nu a înțeles imediat. Și-a întors capul spre ea, a privit-o nedumerit, apoi s-a încruntat și a întrebat ce înseamnă „a dat”. Cătălina a repetat, mai rar, ca și cum ar fi explicat unui copil, că a lăsat totul la vecină. Pentru o clipă s-a lăsat liniștea, iar în acea liniște ceva în Sergiu parcă a trosnit. S-a ridicat brusc de pe canapea și a început să vorbească iritat, spunând că au fost bani, că el a ales produsele, că nu este normal un astfel de comportament.

Cătălina l-a ascultat fără să-l întrerupă și, pentru prima dată, nu a încercat să se justifice. Îl privea calm, aproape rece, iar acest lucru l-a făcut să ezite, pentru că nu vedea reacția obișnuită. Când a terminat, ea a spus încet că ea a plătit la casă și că nu are nevoie de lucruri pe care trebuie să le ducă singură, în timp ce soțul ei merge lângă ea cu mâinile goale.

Sergiu a zâmbit, dar în acel zâmbet nu mai era siguranță. A început să vorbească despre principii, despre faptul că nu este obligat să îndeplinească „capricii de femeie”, că nu este hamal. Dar cuvintele lui nu mai aveau aceeași fermitate. Cătălina îl asculta și simțea cum în interiorul ei ceva se schimbă — nu brusc, nu cu izbucnire, ci liniștit și definitiv.

Dintr-odată a înțeles clar că nu era vorba despre pungi. Nu despre cât de grele erau și nici despre cine trebuia să le ducă. Era ceva mult mai profund. Era acel moment în care o persoană arată cum te vede cu adevărat, atunci când nu sunt martori, când nu mai este nevoie de aparențe.

Cătălina și-a scos paltonul, l-a agățat cu grijă, apoi a mers în bucătărie și și-a turnat un pahar cu apă. Sergiu continua să vorbească din cameră, dar ea aproape că nu-l mai auzea. În minte îi reveneau amintiri — cum o întâmpina înainte, cum îi lua sacoșele, cum glumea și îi spunea că nu trebuie să ducă lucruri grele. Atunci totul părea firesc. Acum părea o viață străină.

Sergiu a intrat în bucătărie, ceva mai liniștit, și a întrebat ce are de gând să facă acum, ca și cum ar fi vrut să înțeleagă cât de departe va merge. Cătălina l-a privit și a spus calm că mai întâi va lua cina, iar apoi va reflecta. Acea liniște l-a neliniștit pe Sergiu.

A încercat să transforme totul în glumă, spunând că ea exagerează, că este o nimica toată, o situație obișnuită. Dar privirea Cătălinei l-a oprit. În ea nu era isterie, doar oboseală și o claritate definitivă.

Ea a spus că nu este o nimica toată. O nimica toată este să uiți să cumperi pâine sau să greșești restul. Dar când persoana care ar trebui să fie lângă tine te umilește conștient, nu mai este un detaliu. Este o alegere.

Sergiu a încercat să răspundă, dar cuvintele nu i-au mai venit. Și-a amintit cum grăbise pasul, cum îi auzise vocea în spate și totuși nu se oprise. Atunci i se păruse un joc, un mod de a-și arăta caracterul. Acum, privind-o, a simțit pentru prima dată că a trecut o limită.

Între timp, Cătălina a scos o geantă veche din dulap, una pe care nu o mai folosise de ani de zile. A început să-și adune lucrurile calm. Sergiu la început nu a înțeles ce face, apoi s-a apropiat brusc și a întrebat. Ea a răspuns că va pleca pentru câteva zile la o prietenă, ca să se gândească la ceea ce se întâmplă între ei.

Sergiu a început imediat să protesteze, spunând că este o prostie, că pentru așa ceva nu se pleacă de acasă. Dar Cătălina l-a întrerupt și, pentru prima dată, a vorbit mai ferm. A spus că nu pleacă din cauza pungilor. Pleacă pentru că nu se mai simte o persoană respectată lângă el.

Liniștea a revenit în cameră. Doar televizorul continua să murmure în fundal, ca dintr-o altă lume. Sergiu stătea acolo și nu știa ce să spună. Era obișnuit ca Cătălina să cedeze, să liniștească lucrurile, să suporte. Acum, în fața lui era o altă femeie — calmă, lucidă și hotărâtă.

Cătălina a închis geanta, și-a luat telefonul și a chemat un taxi. Când mașina a ajuns, și-a încălțat pantofii, și-a pus paltonul și s-a oprit la ușă. Pentru o clipă și-a dorit ca Sergiu să spună ceva — nu o scuză, nu o justificare, ci ceva sincer. Dar el a tăcut.

Și acea tăcere a spus totul.

Cătălina a ieșit din apartament, a coborât scările și, pentru prima dată după mult timp, a simțit o ușurare ciudată. Nu fericire, nu bucurie, ci ușurare — ca și cum ar fi lăsat în urmă o greutate mult mai mare decât acele pungi.

Sergiu a rămas în mijlocul camerei și, brusc, a înțeles clar că nu era vorba despre principii sau orgoliu. Era vorba despre faptul că, într-un singur moment, arătase cine este cu adevărat. Iar acum, când ușa s-a închis în