Am avut grijă singură de nou-născut în timp ce soțul meu leneș stătea pe canapea și țipa că cina nu era gata; într-o zi nu am mai rezistat – și am decis să-i dau o lecție

Am avut grijă singură de nou-născut în timp ce soțul meu leneș stătea pe canapea și țipa că cina nu era gata; într-o zi nu am mai rezistat – și am decis să-i dau o lecție

Nu știu ce zi a săptămânii este astăzi. Cred că e joi. Sau sâmbătă. După naștere, timpul a încetat să existe – s-a transformat într-un cerc nesfârșit de plâns, lipsă de somn și reproșuri constante.

Soțul meu stă pe canapea de trei ore deja. Picior peste picior, telefon în mână, pe măsuță: chipsuri, telecomandă și o cană murdară. Eu legăn copilul.

Mâinile îmi tremură. Capul îmi explodează. Nu-mi amintesc când am mâncat ultima dată.

Dar tocmai el – soțul meu – mi-a spus odată:

„Dacă nu-mi vei da un copil, plec. Am nevoie de o familie, și tu ești obligată.”

I-am crezut. Mi-era teamă să rămân singură. Și acum… sunt singură, doar cu copilul în brațe. Nu mă ajută deloc. Chiar și să-i dau biberonul este o tragedie.

Când nu reușesc să pregătesc cina la timp, mă privește de parcă aș fi picat un examen:

— Nu poți să te descurci cu copilul și mâncarea în același timp? Toate femeile se descurcă.

Toate femeile…

În noaptea aceea, copilul nu a dormit deloc. Plângea, se arcuia ca și cum l-ar durea. Am mers prin cameră o oră, două, trei. Nu-mi mai simțeam picioarele. La un moment dat am realizat că lumea se învârtea. Pentru o clipă, am prins privirea soțului meu – se uita la televizor și apăsa pe telecomandă ca și cum nu ne-ar fi observat.

— Ai fi putut să-l liniștești deja, spuse el, fără să întoarcă capul.

Și eu nimic.

Am simțit că cad, dar nu puteam face nimic. Îmi zvâcnea în urechi. Am văzut cum copilul alunecă din brațele mele, dar am reușit să-l strâng la piept. Ultimul lucru pe care l-am auzit a fost strigătul soțului:

— Hei! Ce faci?! Nu muri aici!

M-am trezit în spital. Primele secunde nu înțelegeam nimic. Apoi l-am văzut pe soțul meu stând deasupra mea cu telefonul în mână. Părea iritat.

— Poți să te întorci la responsabilitățile tale acum? spuse el, fără să se salute. —Mi-e foame. Și copilul tău nu încetează să plângă.

COPILUL TĂU. Nu „al nostru”.

Nici măcar nu a întrebat cum mă simt. Nici ce s-a întâmplat. Aștepta doar să reîncep să-l servesc.

Și atunci răbdarea mea a cedat și am făcut ceva de care nu regret deloc

M-am așezat încet, l-am privit direct în față și am spus:

— Nu. Nu pot. Și nu am de gând să fac asta.

Și-a încruntat sprâncenele ca și cum nu ar fi înțeles.

Și am continuat:

— Depun cerere de divorț. Și să stabilească instanța că trebuie să împărțim toate responsabilitățile. Câteva zile pe săptămână copilul va locui cu tine. Da, da, vei afla în sfârșit ce înseamnă să schimbi scutece noaptea și să asculți plânsul fără pauză.

A oftat brusc:

— Ce prostie e asta? Nu pleci nicăieri!

— Te înșeli, răspunsei calm. —Voi avea timp pentru odihnă. Pentru somn. Pentru viață. Iar tu ai obligația de a fi tată, nu un ornament întins pe canapea.

Fața lui s-a înnegrit.

— Și încă ceva, spuse, ridicându-mă în picioare, —nu voi uita nici de pensia alimentară, nici de partea din bunuri. Vei regreta mult, nu că plec, ci modul în care m-ai tratat în toate aceste luni.

Pentru prima dată în multe luni, am simțit că pot respira.